Mihaela Radulescu, pusa la zid de un psiholog care a ajuns la anorexie din cauza unui compliment! "Daca spunea asta in Monaco, era data in judecata si risca sa i se ia si copilul"

Vedete

Mihaela Radulescu, pusa la zid de un psiholog care a ajuns la anorexie din cauza unui compliment! "Daca spunea asta in Monaco, era data in judecata si risca sa i se ia si copilul"

Autor: V.P.

Publicat: 20:31, 15 martie 2015

Actualizat: 19:41, 17 decembrie 2016

Mihaela Radulescu a reusit sa starneasca un adevarat scandal in media dupa ce i-a spus unei dansatoare ca este cam grasa.

Monica Cazan (37 de ani),antrenoare de aerobic, psiholog si fosta invatatoare, a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare in care explica de ce Mihaela Radulescu a gresit.

"Ar fi ideal să putem trai fără să ne raportam mereu la ceilalţi. Sau la un tipar social care ne-a fost impus fără drept de vot si care ne îndeasă pe toţi- miliarde sau milioane- în doar două categorii: slab/gras, frumos/urât, bun/rău, deştept/prost, bogat/sărac, etc...

Uitând cu fiecare ocazie de complexitatea fiinţei. A spiritului din noi. Sau a Dumnezeului. Fiecare cum vrea să-i zică... Şi gravităm nătângi ca forme fără fond pentru că rar ne aplicăm câte o palma peste ceafă a trezire. Povestea vieţii mele nu «vinde». Nu e fantastică. N-am fost niciodată supraponderală pentru a fi nevoită să slăbesc spectaculos, am fost un copil cumpătat, mi-au plăcut orele de educaţie fizică şi am avut rezultate maxime fără a face vreun sport de performanţă, am mâncat mai degrabă foarte puţin decât peste măsură, n-am avut porecle (cel puţin nu unele de care să ştiu), n-am fost izolată, ba din contra destul de populară, mi-a fost uşor să învăţ şi mi-a plăcut, mi s-a spus că sunt frumoasă şi deşteaptă... Nu m-a preocupat niciodată felul în care arăt până într-o zi în care da. Undeva între 13 şi 14 ani am început să-mi urăsc picioarele. În special genunchii. Mari. Şi gambele. Mi se spusese cu nevinovăţie şi drăgălăşenie că picioarele mele seamănă cu ale unui căluţ de munte. Puternice. Viguroase. Se voia un compliment. Dar gândul a început să mă macine. Fusesem toată copilăria extrem de slabă. Prea slabă. Şi dintr-o dată oasele îşi făceau de cap...în

cap... Se lăţeau peste limita de suportabilitate. La 17 ani (1994) m-am gândit să mănânc mai puţin. Am renunţat la micul dejun... Apoi la cină... Apoi am început să las în farfurie jumătate din prânz... Au început să mă doară în corp tot felul de zone în timpul mesei sărindu-mi parcă în ajutor cu motive pentru a justifica «nemâncarea». La începutul verii aveam 170 cm şi în jur de 60 de kg. În decembrie ajunsesem la 42 kg. În 6 luni. 1995 a debutat cu un diagnostic de care România acelor ani era străină: anorexie nervoasă. Într-o societate în care media încă nu promova «modele fizice». «Din păcate, eu plec în Franţa cu o bursă săptămâna viitoare, aşa că nu ne mai putem vedea să mai stăm de vorbă», mi-a spus atunci unul din psihologii (sau poate singurul) spitalului Parhon, cea care a şi stabilit diagnosticul (deşi medicul curant s-a indoit). «Dacă nu vrei sa mori, apucă-te să mănânci». Şi nu, nu voiam să mor. Voiam doar genunchi mai mici. Şi gambe mai subţiri. Şi am avut marele noroc să am pulsiunea vieţii mult mai puternică decât cea a morţii. Multă vreme n-am ştiut ce înseamnă acel diagnostic. Internetul nu era nici măcar vis. „Genunchii“ mă urmăresc într-un fel sau altul şi acum. Nu mi-am programat niciodată să fiu instructor. A fost o întâmplare... Urmată de o alta... M-am ataşat de oameni, de activitatea în sine, ma regăsesc în scopul ei, m-am creionat ca identitate în lumea asta... La început am refuzat de nenumărate ori propunerile de a trece „în faţă“ venite din partea celor cărora le eram client în diverse săli. Ei vedeau în mine talentul, eu refuzam ştiind că în lumea instructorilor te „dezbraci“ să motivezi clientul, porţi colanţi şi bustiere, pantaloni scurţi, pozezi... Ştiam că în lumea instructorilor trebuie să arăţi perfect. Eu nu aveam nicio pereche de pantaloni scurţi. Între timp am primit una. Îi port doar în casă. Şi foarte rar la mare. Cu toate astea, genunchii mei sunt funcţionali, reuşesc amplitudini maxime pe mişcări, mă susţin, nu fac zgomot, nu mă dor... Îşi fac treaba loiali şi calmi.

Mă întreb însă, care ar fi fost deznodământul azi dacă mi-ar fi spus cineva la 14 ani pe o scenă, în faţa camerelor, la un post tv cu acoperire naţională şi internaţională că e necesar să mai slăbesc nişte kilograme deoarece fizicul meu nu corespunde pasiunilor şi talentului. Cât de umilită m-aş fi simţit? La ce-aş fi recurs pentru a slăbi? Când m-aş fi oprit? M-aş fi oprit? Într-o lume în care e musai să fii slabă, nu neapărat funcţională, să-ţi zdrăngăne oasele lovindu-se unul de celălalt... Nu am admirat-o niciodată pe Mihaela Rădulescu. Dar nici n-am hulit-o. Am acceptat-o ca existenţă şi atat. Nu mi-a plăcut ca energie. Ca om. N-o consider un model. Şi nici o „doamna“ decât prin prisma faptului că social ţi se spune astfel din automatism după primul „da“ la Starea Civila. Însă asta nu m-a împiedicat niciodată să observ că are picioare foarte frumoase. Sau că are un discurs coerent, deşi lipsit de vreun conţinut spectaculos. Ştiu că a scris şi nişte cărţi. Nu le-am citit. Nu m-au convins citatele. După două articole citite dimineaţă, am decis să văd cu ochii mei cap-coadă emisiunea „Românii au talent“. Un show pentru familie, un show în care Mihaela Rădulescu îi spune unei fete de 14 ani, sportivă (lucru demonstrat de prestaţie), despre a cărei structură corporală nu ştie absolut nimic şi care oricum e un copil normoponderal: „Dacă până data viitoare nu vei slabi 5 kilograme, nu treci de mine. În dans kilogramele contează.“[...] Şi continuă în culise: „Graşii au loc oriunde în lume în afara de dans. Te-ai luat de mine (Andra) aiurea-n tramvai. Ne zicem părerea. Eu fac gimnastică. Părerea mea a fost una calificată, a ta a fost una populară.[...] Păi atunci să vină toţi graşii să danseze...“ Dacă Mihaela Rădulescu ar fi avut această reacţie la vreun post de televiziune în Statele Unite, în Anglia, Germania, Franţa, la Monaco...în orice ţară civilizata (unde de altfel trăieşte în cea mai mare a timpului dar fără a deprinde obiceiurile se pare), ar fi fost deja dată în judecată pentru discriminare, i s-ar fi cerut daune morale pentru foarte posibilele efecte negative asupra sistemului emoţional al copilului şi poate chiar i s-ar fi sugerat să părăsească emisiunea. Mi-a rămas în minte o concurenta la „Britain Got Talent“ care a făcut furori pe Youtube cu ceva ani în urma: Susan Boyle. Când a apărut pe scenă, se citea pe feţele juraţilor nedumerirea. Cu siguranţă s-au întrebat în gând dacă n-a venit la cerşit sau nu e dusă cu pluta. Până când a deschis gura să cânte. Iar la sfârşitul prestaţiei, au aplaudat-o în picioare,fară să-i sugereze nimeni să se epileze, să se fardeze, să se tundă, să se vopsească, poate să mai şi slăbească, pentru că urâtele, grasele şi neîngrijitele nu au ce caută pe scenă. Şi a ajuns până în finală.

Nu ştie nimeni ce consecinţe vor avea pe termen scurt sau lung cuvintele ei în mintea unei adolescente normoponderale, al cărei organism trece prin transformări multiple şi uneori radicale, care şi aşa trăieşte într-o lume în care imaginea corporală promovată în media nu are nicio legătură cu realitatea şi sănătatea. Nu ştie nimeni ce-au gândit mii de copii care au urmărit emisiunea. Nu a făcut nimeni o statistica în România, dar cercetările din Europa au demonstrat că peste 40% din fetele de până în 11 ani au ţinut cel puţin o dieta fără a avea probleme cu greutatea. Mai e cazul să aduc în discuţie cifrele legate de tulburările de alimentaţie, depresia, adicţiile prezente în rândul adolescenţilor de azi? Nu mă interesează câte campanii umanitare a iniţiat Mihaela Rădulescu. În emisiunea Romanii au Talent atitudinea ei în faţa acelui copil a fost una care îi poate pune sănătatea fizica şi mentală în pericol. Şi care a generat unde şi în rândul adolescenţilor telespectatori. Dacă aduc în discuţie şi faptul că Mihaela Rădulescu nu are niciun fel de competenţă în nutriţie, psihologie, medicină, sport, menite să ofere o justificare ştiinţifică pentru sugestia de a mai slabi 5 kg, lucrurile se agravează şi mai tare. Şi cel mai îngrijorător este ca nimeni nu si-a cerut măcar scuze încă... Niciun producător, editor, grafician sau chiar însăşi Mihaela Rădulescu n-a avut vreo tresărire de la momentul preselecţiilor şi până ieri la difuzare că ceva nu e în regulă. Tuturor li s-a părut normal din moment ce emisiunea a rulat conform înregistrărilor. Lumea nu e a mea, nu e a nimănui în mod special. Şi totusi, acţionăm ca şi cum am avea mai multe drepturi decât celalalt. Ca şi cum am avea un as în mânecă. Chiar dacă nu recunoaştem făţiş, mulţi dintre noi ne credem mai deştepţi, mai interesanţi, mai în măsura să stabilim ce e bun şi ce e rău, ce face bine şi ce îmbolnăveşte, ce îngraşă şi ce slăbeşte, ce trebuie şi ce nu trebuie, ce onorează şi ce dezonorează, ce asigura succesul şi ce duce la pierzanie... Suntem gata să ridicăm piatra şi să lovim. Compulsiv. Cu sete. Fără ca mintea să se întrebe, fără ca inima să tresară. Uneori nu luam noi piatra. Ne este pusă în mână. Iar noi alegem să aruncam. Pentru bani... Pentru faimă... Pentru nimic... Le construim copiilor o lume hâdă în care vor fi nevoiţi să trăiască. Iar ei aşteaptă de la noi o lume frumoasa şi sigură...", a scris Monica.