
kanald.ro
Exclusiv
În satul natal al Teodorei Marcu, ziua de miercuri e una greu de dus. Cu doar o zi înainte de înmormântare, curtea casei părintești s-a umplut de oameni veniți din toate colțurile județului.
Rude, prieteni, vecini și cunoscuți vin rând pe rând, cu flori în mâini și sufletul strâns. Curg râuri de lacrimi în liniște, iar durerea pare să se reverse odată cu căldura sufocantă care apasă peste curte.
Printre cei care au venit să aprindă o lumânare și să rostească o rugăciune se numără și vecinii, care au crescut o viață alături de Teodora și familia ei. Un bărbat, cu ochii înlăcrimați, s-a apropiat de poarta casei și, cu glasul stins, a spus:
„O știam pe Teodora, eu sunt vecin, stau puțin mai la deal. Un copil bun, păcat că a fost să fie așa, pentru că un om... nu știu ce suflet să ai să faci asta, nu avem dreptul ăsta.
Imaginile surprinse de echipa WOWbiz arată un tablou sfâșietor: în timp ce oamenii vin în valuri să-și ia rămas bun, tatăl Teodorei, bolnav și devastat, cară în tăcere baxuri cu răcoritoare, așezându-le în curte, sub un mic cort improvizat. Afara e o căldură greu de suportat, dar omul își face datoria fără să spună nimic. Știe că cei care vin au nevoie de un pahar de apă, un loc la umbră, o vorbă.
E imaginea unui tată care n-a mai avut timp să plângă, pentru că are de dus o cruce grea, în tăcere.
În mulțimea care se adună tăcut în fața sicriului, o femeie spune, cu ochii în pământ și voce tremurândă:
„Sunt rudă, nepoată după vară. Stau în Onești, am auzit călăul este din Onești, am aflat cine este, dar nu pot să judec eu. Știam că s-a măritat, că a făcut nuntă, dar că a avut relație cu acesta, nu știam. Nu am vorbit cu părinții, că nu am avut curaj, acum. Să dea Dumnezeu să crească fata cum trebuie și să o educe.”
Este doar una dintre zecile de fețe îndurerate care au străbătut drumul către casa Teodorei. În spatele fiecărei lacrimi stă un gând, o amintire, o întrebare. Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca o tânără de 23 de ani, mamă, însărcinată, să fie ucisă în plină zi, cu atâta cruzime?
Mâine, Teodora va fi condusă pe ultimul drum. Va pleca din casa unde a crescut, unde a râs, unde a visat. Astăzi, însă, încă mai e aici. Îmbrăcată în alb, așezată în sicriu, înconjurată de flori și icoane. Iar în jurul ei, oameni care plâng în tăcere, un tată care cară apă pentru ceilalți și un sat care, pentru câteva zile, pare că a uitat să mai respire.