Dana Rogoz tună și fulgeră, după 35 de ani petrecuți în lumina reflectoarelor: ”Prietenii se întreabă cum de mai sunt sănătoasă la cap”. Se gândește cu groază că și copiii ei ar putea trece prin asta
Are experiență, are multe proiecte la activ și are și dorința și voința de a-i ajuta și pe alții să îi calce pe urme. Însă, atunci când vine vorba de copiii săi, Dana Rogoz spune că se află într-o situație extrem de dificilă, căci nu știe ce și cum să facă mai bine pentru a le oferi un viitor cât mai liniștit.
Vedeta, luând în considerare răutățile societății și etichetele ce se pun, spune că nu știe dacă și-ar îndruma copiii spre o carieră artistică.
Căci dacă ar face-o, i-ar și susține necondiționat, ceea ce pentru ei ar putea fi un mare minus în ochii oamenilor din jur sau, poate, chiar a potențialilor colegi ori șefi.
Și asta pentru că și ea a fost și este ținta multor răutăți, deși a ajuns celebră doar pe baza talentului ei și a muncii depusă încă de la o vârstă fragedă.
Fapt de care, însă, nu mulți țin cont, tocmai de aceea are parte de tot felul de etichete, cum că familia sau soțul ar fi ajutat-o să ajungă în lumina reflectoarelor.
Iar din această cauză Dana Rogoz spune că se gândește serios dacă nu cumva copiilor săi le-ar fi mai bine peste hotare, unde să nu-i cunoască nimeni și unde să poată să practice orice meserie fără a primi etichete care mai de care mai dure.
Căci acolo, spune ea, a simțit pe pielea sa cum este când ești apreciată la adevărata valoare, nu în România, acolo se simtă văzută și aplaudată doar pentru ceea ce este ea și pentru ceea ce face, nu pentru că este soția unui regizor sau pentru familia din care provine.
”Am urcat pe scenă de la vârstă de 3 ani. Am devenit Abramburica la vârstă de 9 ani, adică exact vârstă pe care o are acum unul dintre copiii mei.
De foarte multe ori în copilăria mea am fost întrebata "ce sunt părinții?", de către alți adulți, probabil părinți la rândul lor, care porneau de la premiza că sigur vreunul dintre părinții mei e cel puțin actor, regizor sau mare producător de televiziune. Ei bine, dezamăgirea se așternea imediat pe față lor când le răspundeam că "nu, părinții mei sunt ingineri chimiști." Ba unii chiar insistau cu "nu se poate, atunci altcineva în familie...?", "Nu, absolut nimeni din familia mea nu a mai avut vreodată legătură cu domeniul artistic...".
Dar în același timp, de-a lungul celor 35 de ani de când sunt în fața publicului, am lucrat cu actori extraordinari, ai căror părinți erau artiști extraordinari. Sunt convinsă că și ei au avut de suferit pe subiectul ăsta și au învățat, de nevoie, să treacă peste bârfele din culise. Concluzia e că unii oameni triști, nemulțumiți de vieților lor, te vor judeca oricum, indiferent de cât de performant ajungi să fii într-un domeniu și indiferent de istoricul pe care îl ai.
E prima oară când mă gândesc mai serios ce aș face dacă vreunul dintre copiii mei ar vrea să aleagă drumul pe care am mers eu. Ce ar trebui să fac dacă aș vedea că unul dintre copiii mei are o înclinație către domeniul ăsta? E normal că tocmai eu să le ofer mai puține șanse copiilor mei, decât mi-au oferit mie părinții, care nici măcar nu aveau legătură cu lumea asta? Tocmai eu care știu acum cât de important a fost să am susținerea părinților pe acest drum, încă de când eram foarte mică? E firesc să fiu mentor pentru alți adolescenți care visează să devină actori, să lucrez cu atât de mulți alți copii, ajutându-i de fiecare dată cu sfaturi, în baza experienței personale, dar cu ai mei nu? Ar trebui să îi opresc, să îi întorc din drum, să îi sperii vorbindu-le despre cât de rea poate fi lumea și cât de nedrept ar putea fi judecăți? Să nu îi las să încerce profesia pe care eu o iubesc și despre care le vorbesc cu pasiune mereu, doar din dorința de a-i proteja?
Adevărul e că ei vor crește cu eticheta "băiatu' lui.." și "față lui..." indiferent de domeniul în care vor profesa. Că alegi să îi arăți sau nu în spațiul public, că îi ții cu spatele în social media sau când faci postări comerciale, ei tot vor fi- mai ales pentru cei cu care vor intră inevitabil într-o competiție în viață lor- "copiii lui..". E o eticheta cu care s-au născut, într-o țară care are plăcerea și priceperea fantastică de a eticheta, de a judeca, de a trage concluzii, de a analiza fără niciun fond la bază. Vă spune cineva care trăiește și acum cu toate etichetele posibile și imposibile: eticheta de "sigur fiica cuiva din industrie", eticheta de "soție de regizor"- chiar dacă aveam deja 15 ani de muncă în față publicului, înainte să îl cunosc, eticheta de "femeie întreținută"- chiar dacă mi-am câștigat independența financiară de mică, având salariu de la vârstă de 8 ani, eticheta "actrița de seriale TV"- pusă de oameni care nu au avut niciodată curiozitatea să mă vadă la teatru sau în alt gen de producții sau eticheta "vedetă cu viață glamour, care habar n-are de greutăți"- chiar dacă am avut o viață atât de complicată, încât prietenii se întreabă cum de mai sunt totuși sănătoasă la cap. De absolut toate aceste etichete mă lovesc aproape zilnic, chiar și după 35 de ani de carieră. Poate tocmai de aceea mă bucur atât de mult de un casting luat pentru o producție internațională, de o selecție sau un premiu la un festival internațional. Pentru că de fiecare dată acolo am șansă să fiu privită de la zero, fără așteptări, fără etichete.
P.S. E 3:27 dimineața și mă gândesc cum copiilor mei poate le-ar fi mai bine afară, pe viitor, unde ar avea luxul de a fi priviți fără prejudecăți”, a scris Dana Rogoz, pe contul personal de Facebook.
Dana Rogoz tună și fulgeră, după 35 de ani petrecuți în lumina reflectoarelor: ”Prietenii se întreabă cum de mai sunt sănătoasă la cap”. Se gândește cu groază că și copiii ei ar putea trece prin asta
Dana Rogoz, fotografie rară cu fiul său vitreg! Internauții au apreciat relația dintre Barbu Dragomir și copiii artistei, Vlad și Lia: „Bravo lui că își face datoria de frate”
WOWnews
